carti_01_big

Ca introducere vag neutra, spun ca exista scriitori din care nu retii o fraza anume sau o formula, si cu toate acestea, de cartile lor iti amintesti cu placere. Un exemplu personal ar fi Andrei Makine, din ale carui carti nu am memorat decat cateva imagini, doua-trei intamplari si o stare inefabila de tristete, de iubire si de omenesc. La polul opus se afla scriitori ca sus-numitul Ion D. Sarbu, al carui geniu aforistic il descopar in toata splendoarea abia acum, la citirea acestei colectii de spicuiri din jurnalul si corespondenta lui.
Am scris „splendoare”, dar de fapt scrisul lui Sarbu numai splendid nu e. Mai degraba, „spleendid”. E amar mult, e frica, e disperare, e si cinism, si credinta, si nadejde, si operatie de luciditate pe cord deschis. Citez la intamplare :
„Nu ma mai duc la teatru, ma deprima; nici la film, ma surexcita; nici la opera, ma inkietsch-eaza! Ma duc la inmormantari!”;
„Posed inca o ignoranta multilateral curioasa si nelinistita, o prostie ingereasca, o limpiditate stoica si o ambitie de magar ce se crede Apuleius.” ;
„Culoarea fricii se schimba in fiecare deceniu. Eu ma refer acum la anii imediat de dupa razboi. Aerul era compus din oxigen, azot si frica, apa era alcatuita din hidrogen, oxigen si frica” ;
„Ieri la paine (intra in atributiile mele cumpararea ei), doi mai tineri pensionari discutau: zice unul : «nu poti fi toata ziua roman ; o ora-doua pe zi, mai merge, in rest esti om ca toti oamenii, nu?»” ;
„Ii spun si in gand Mamei mele : «Mi-e frica, mi-e frica sa nu fie adevarat ca Dumnezeu nu exista!» Mama imi sopteste : «Frica asta, din tine, e o dovada ca El exista in tine» „.
Apropo de tematica ultimului citat, cred ca persoana (nu-i zic personalitate, ca il jignesc) lui Ion D. Sarbu trebuie vazuta nu numai ca o constiinta a epocii (vie, autonoma din punct de vedere politic si social si tocmai de aceea cenzurata la sange) sau ca a unui simplu scriitor stralucitor caruia i s-a urzit printr-un hazard vocatia, ci prin raportare la ceea ce se afla deopotriva deasupra si inauntru. Din punctul meu de vedere, exista un Ceva care depaseste banalizatul statut de scriitor genial (care si asa i se acorda, din cate vad, cam rar sau cu jumatate de gura) – anume calitatea lui de navetist intre pamantesc si Cer.
Simbolic, pamantul – vale a plangerii este peste tot in opera lui – in Istoria mincinoasa, perversa si cruda, pe chipul careia stau ca niste bube Yalta „™45 si Helsinki „™75, in sodomizarea in masa a Cuvantului prin limba de lemn, in politica tembela, in „clipa in care cel mai bun prieten al meu accepta, in secret, sa raporteze saptamanal ce fac, ce citesc si ce discut – iar eu, in loc sa-l bat mar, fac pe idiotul care nu stie si nu vede nimic”, in prostia saltareata, rien-ologia si aritmetica sinistra a formulei V-F (f.f.f.) – adica „viata e in functie de frig, foame, frica”, „sertarul e prea plin, frigiderul invers”.
Din acest abator urias, eliberarea lui Sarbu nu se poate face decat inspre in sus. Prin rugaciunea tremuratoare „mon bon Dieu, aide-moi á vivre jusqu”™á ma mort” (reluata altundeva prin: „Doamne, nu ma omorî inainte de moarte”), prin fiintele providentiale a Mamei, Tatalui si Sotiei, ale prietenilor din viata sau de prin carti – Lucian Blaga, Eta Boeriu, Ion Negoitescu, Cato cel Batran, Radu Stanca, Sfantul Francisc d”™Assisi, prin Patrie – care nu are nimic de-a face cu R.S.R., fiind ceva care „doare fizic, e o umflatura intre stomac si ficat, doctorii refuza sa mi-o scoata”, prin morala aceasta sublim-taraneasca a lui „Nu avem voie sa trecem prin viata ca niste robi nespovediti”.
Coexistenta oftaturilor si sperantelor scriitorului cu desenele celui mai hîtru si mai inteligent caricaturist din vremurile astea in care pana si rasul trebuie reabilitat – Ion Barbu, ma face sa ma gandesc foarte serios la un inedit sentiment petrilean al fiintei. Ceea ce ar fi suficient sa va aţîţe interesul pentru un asemenea volum cu umor dublu rafinat.
(Silviu Man – www.bookblog.ro)

Share

Lasă un răspuns