colonia

* Colonia Râsa-Plânsa, un proiect realizat de Ion Barbu, Editura Polirom, 2006.

Dupa Antologia poeziei românesti la zid, Frumosul din Petrila adormita si Petrila unter alles!, Ion Barbu încheie programul „Petrila – Periferia culturala Europeana“. Declaratia de principiu a acestui program este oglinda ludica a unui serios proiect european: „Pentru anul 2007, Sibiul a fost declarat CAPITALA CULTURALA A EUROPEI. Cu de la sine putere, declaram Petrila anului 2006 PERIFERIA CULTURALA A EUROPEI!“. Cu alte cuvinte, (euro)capitala ne-o declara ei, periferia (româneasca) ne-o declaram singuri.
Cum bine se stie, cu Antologia poeziei românesti la zid, Ion Barbu & comp. au avut conflicte „penale“ nu doar cu politia si primaria, dar si cu un grup de cetateni vigilenti din Petrila care s-au trezit dimineata cu casele frumos scrise, ca la carte. De data aceasta, transformarea generoasa si inspirata a periferiei cenusii (cum e cam toata patria noastra intangibila, inclusiv viitoarea capitala europeana) într-o ironica butaforie se face doar virtual, în paginile acestei carti. Postavangardistii din echipa Barbu (Mihaela Schiopu, Rolland Szedlacek, Carmen Mavrea, Octav Mardale, Pavel Botezatu) nu mai schimba la fata micul oras din Valea Jiului, ci doar îi refac macheta de Dogville virtual (dar universal) în laboratorul, atelierul, biroul si holul Societatii Culturale „Conditia Româna“. Ce rezulta e simularea unei posibilitati a locuirii (caci, nu-i asa, „În chip poetic locuieste omul…“) prefatata de un minunat poem de Adrian Alui Gheorghe (Colivaresele din Petrila) si postfatata de una dintre cele mai optimiste pagini scrise vreodata despre „Colonia Petrila“ – cea a lui I.D. Sîrbu (si el petrilean) din Jurnalul unui jurnalist fara jurnal. Colonia Râsa-Plânsa combina fericit vizualul (pictura, fotografie, caricatura) cu poezia si epifanii ale realului (petrilean) într-un happening continuu. Inscriptie si graffiti (dupa o poetica ce combina precedente de la Altamira sau Lescaux cu Religia graffiti-ului de Norman Mailer), Colonia… atribuie sensuri caselor din orasul fantomatic privit cu un amor lucid si cu o nostalgie ce amesteca trecutul si viitorul: „Au iesit casele pe strada / doua cîte doua, / doua cîte trei… / dar unde se duc, cînd se duc, / casele acestea ca niste colivarese / care iau în posesie cimitirul? / au ochii tristi / smaltul luminii le-a ramas pe pleoape, / pasarile moarte agatate în par / au ghearele / frumos lustruite de disperare / pe aer nimeni n-a inscriptionat vreun sens / de asta drumurile se revarsa întotdeauna / într-un ocean care nu exista / si asta pentru ca nimeni nu l-a numit“.
„Colonia Plânsa“, prima sectiune (aflata sub semnul unui fragment din Geo Bogza, Tristetea coloniilor), e o lume minerala a carei prima imagine e cimitirul. Casele pe care Ion Barbu si ceilalti le scot din circuitul mineral, pentru a le introduce în cel cultural, sînt însa corpuri vii, trupuri palpitînd de culoare si hazard (poetic) obiectiv. Vorbe precum „corpul de casa“ sau „trupul orasului“ capata sens în albumul Petrilei imaginare. Astfel, casa pe care o împarte poetul Romulus Bucur cu graficianul Octav Mardale e o caricatura supraetajata, cu o legenda poetica: „o, albie de porci a perfectiunii“ (Song of myself); casa domnilor Mihai Ursachi (poet) si Frederik Pajak (pictor) e un bestiariu coborît pe un zid din Petrila, inscriptionat astfel: „Orasul acesta e construit din idei, / fiecare din caramizile sale e o notiune“; pe „casa doamnei Irina Mavrodin si a domnului René Magritte“ scrie, precum în poemul „Epigraf“: „sa ma las prada mortii cu bucuria cu care m-am lasat prada vietii“. Casa tropicala (în)semnata de Florin Iaru si pictata de Giuseppe Coco poarta versurile: „tu vei pleca eu voi trai / urlînd în high fidelity“. O pictura naiva a Fridei Kahlo sta lînga gaura neagra a unui pod petrilean, alaturi de un epitaf din Cezar Ivanescu: „atît de frumoasa mama mea Moartea“. Localul familial al Familiei Popescu (de Cristian Popescu) s-a mutat la Petrila în regia (plastica) a doamnei Stela Lie…
„Colonia Râsa“ este, în schimb, doar imaginea serpuitoare, multicolora, naiva, industriala, caricaturala a unei Petrile realist-magice pe care trebuie s-o vedeti singuri.
Probabil ca, în visele utopice si suprarealiste ale artistilor care au facut Colonia Râsa-Plânsa pe hîrtie si pe CD, ea chiar exista (fictional) mai abitir decît frustranta realitate. Iar daca „institutiile statului“ din localitatea Petrila ar fi avut destula imaginatie (practica), „vopsitoria“ virtuala ar fi devenit (macar pentru un timp) reala. Atunci, periferia europeana autodeclarata ar fi avut, cu siguranta, mai multi vizitatori, în 2007, decît capitala europeana (previzibila) de la Sibiu.
(Simona Sora / Dilema veche)

*
Râsa-Plânsa lui Barbu Ion

Ion Barbu este un artist, mai mult decat plastic, din Petrila. Valea Jiului, Romania. „Heimat”-ul sau, o asezare de mineri, ca toate celelalte din zona. De dupa descoperirea zacamintelor de carbuni. Pana atunci erau muntii, apele, padurile. Cerul. Si desigur oamenii.
Carbunele a reasezat lumea altfel. Minele au reconfigurat conturul, fizic si metafizic, al unui intreg univers. Mineritul si minerii aveau prestigiul lor. Munca si viata celor care coborau in maruntaiele pamantului ca sa traiasca la lumina zilei, erau pretuite. Dincolo de cei care se imbogateau de pe urma acestui sacrificiu, dincolo de vietile si chinurile indurate prin aceasta dura indeletnicire. Ion Barbu nu este primul care-i pune intr-o alta lumina pe mineri, fara prejudecati, cliseele de tot felul, edulcorat-deformate de neo sau hiperrealismul naturalist-socialist. Au mai facut-o romanele lui Zola sau uitatul astazi Carol Ardeleanu, reportajele lui Brunea-Fox, dar si haidamacii lui Cosma&Iliescu prin haiduciile lor incredibile. Asa au ajuns minerii sa fie huliti si aratati cu degetul, de parca ar fi alta specie. Nu sunt. Cei care au umblat prin zonele locuite de ei, stiu bine ca sunt la fel ca si noi, cu familile si grijile lor, bucurii si necazuri deopotriva. Ion Barbu valorifica artistic aceasta lume, fara cuvinte sforaitoare, fara zorzoane stilistice. Grafica lui nervoasa, ironia cruda din „cartoanele” sale, se conjuga fericit cu o anume stare poetic-civica, de pedagog moralist. Desenele care i-au creat faima sunt doar fata jucaus-ironica a unui mucalit atras de etica pitita intre faldurile unor zambete triste. Desenele inocente si puritatea stilistica din lucrarile copiilor girate de profesorul lor sunt pline de candoare si poezie. „Antologia poeziei romanesti la zid”, care a scos din amorteala o urbe saracita de tranzitia la capitalism, plina de cenusiul cotidian, este o bucurie a libertatii spiritului in fata prostiei scortos patriotic asumate. O anume libertate a mintii si inimii propune mereu jucausul artist si in recent vernisata expozitie „Colonia Rasa-Plansa” plasata sub auspiciile mult mai morocanosului Minister al Treburilor din Afara. Parte a proiectului „Petrila-Periferia Culturala a Europei”, demersul lui Barbu Ion este si o discreta tragere de maneca vizavi de pomposenia unor manifestari culturale golite de continutul lor artistic. Animatorul cultural care se dovedeste Ion Barbu este dublat de un atent fotograf, la propriu si figurat, al unei realitati in miscare. Luciditatea lui se alatura celei marcate de spiritul unei extraordinare constiinte care a fost scriitorul, petrilean la randu-i, I.D. Sarbu. In orasul unde un mare scriitor a trait frumos intr-o lume urata, poate nu s-ar fi intamplat nimic daca nu aparea/exista Ion Barbu. Rigorile tizului sau matematician dedat si exercitiului liric se pot regasi insa si in prestatiile sale. „Happening”-urile sale, care au atras mania proletara a autoritatilor politienesti, sunt o varianta/versiune autohtona a „impachetarilor” bulgaro-newyorkezului Hristo. Daca in aceste zile Barbu Ion se produce la Bucuresti inseamna ca avem o bucurie suplimentara. Intr-o toamna si asa frumoasa Ion Barbu ne sugereaza ca nu trebuie sa cedam contingentului si sa nu ne pierdem bucuria de a ne bucura. Rasa-plansa lui poate deveni rasul-ras salvator. Nu ar fi putin lucru. Sa-i uram si noi, in buna traditie mineresc-armeneasca: „Noroc Bun, Frate Ioane! ” (Liviu Antonesei)

Share

Lasă un răspuns