frumosul

Welcome to Petrila Ghost Town!

În Statele Unite şi Canada, pe continentul unde spaţiul nu lipseşte, au rămas împrăştiate prin tot felul de locuri aşa-numitele ghost towns, „oraşe fantomă”, care fac deliciul exploratorilor de vacanţă şi stîrnesc legende de toate felurile. Se numără cu sutele… Multe din ele sînt foste oraşe minereşti, construite repede prin secolul al XlX-lea, din trei cherestele şi trei surcele, în care locuiau minerii cu familiile atunci cînd nu coborau să sape după cărbune, aur (aur!), aramă şi ce-o mai fi avut America înainte să aibă de toate. Cînd filoanele s-au terminat, cînd exploatarea n-a mai fost rentabilă sau cînd au apărut locuri mai atractive, locuitorii oraşelor fantomă şi-au pus boccelele şi tîrnăcoapele la spinare şi au plecat. Casele, străzile şi, uneori, şi cimitirele au rămas. Fac parte din istoria unei ţări mari, atît de mari încît şi astăzi mai ai loc să te muţi cînd şi cum vrei.
(Să luăm, de exemplu, Silver City din Idaho. Enciclopediile spun că a fost întemeiat în 1863, a devenit centrul mineritului din Owyhee County şi reşedinţa ţinutului. Aici s-a exploatat în principal argint, iar un cristal de argint de 225 de kilograme extras din Mina Sărmanului – Poorman Mine – a primit medalia de aur la Expoziţia Internaţională pariziană din 1867. Apoi, o dată cu reducerea can¬tităţii de argint la masa monetară a dolarului, a început şi decăderea oraşului, care a tot continuat pînă cînd n-a mai rămas ce să decadă.)
Fascinat şi înfiorat, m-am gîndit întotdeauna cum ar fi să umbli prin casele putrezite, să te apleci după o ruginitură de ceaun de miner, eventual să găseşti un craniu cu ţeasta crăpată şi strîngînd în pumn un capăt de lanţ din aur… Cum ar fi să petreci o noapte acolo? Să dormi noaptea într-o baracă de lemn, să tresari înfiorat la fiecare scîrţîit de balama ruginită, să asculţi lătratul coioţilor şi, cine ştie?, poate chiar să auzi dinspre vechiul saloon sunetul pianului fantomatic şi vocile minerilor de altădată, încăieraţi într-o bătaie-fantomă care se reia deznădăjduit de vreo sută de ani şi mai bine… Pe capetele de linie ferată rămase îngropate în pămînt se aude loco¬motiva cu aburi apropiindu-se, iar muzica din saloon se înteţeşte tot mai tare, pe măsură ce încep împuşcăturile şi urletele. Iar apoi se aşterne liniştea… liniştea… Brr! şi totuşi parcă aş încerca. Păcat că e aşa de departe.. .
Dar, vorba unei reclame desuete, avem oraşe fantomă şi aici. Legătura dintre minerit şi astfel de oraşe româneşti e la fel de strînsă ca şi pe continentul american. Iar România e plină de mine închise sau care mai bine ar fi închise. Odată cu declinul inevitabil al mineritului, oraşele construite sau crescute pe lingă mine au rămas simple aglo¬merări de populaţii dezorientate, fără rădăcini, fără tradiţie… Multe din ele nici nu erau altceva decît nişte colonii de muncă şi reproducere. Numai că, ţara fiind mai mică, oamenii nu prea pleacă de-acolo. Mai bine stau, beau, se-nmulţesc şi aşteaptă să intre în Europa, ca tot românul civilizat. Cu mîndrie patriotică, trebuie remarcat avantajul oraşelor fantomă de la noi: ele au şi locuitori. E drept, asta este una din puţinele diferenţe.
Model între modele, Petrila pare a fi unul dintre candidaţii cu şansele cele mai mari să obţină medalia de aur la expoziţia naţională a oraşelor fantomă. Prin 1975 avea vreo 25.000 de locuitori şi era un „important centru carbonifer pentru exploatarea şi ameliorarea huilei”. Azi nu mai e, dar – alt avantaj faţă de americani – mai are unde să decadă. Mai viermuieşte. Petrila – gherila… Bănuiesc că nu degeaba are un cartier numit Bosnia; şi n-a fost nevoie de un război civil ca să i se spună altfel.
Dacă ar fi să caut o comparaţie, Petrila ar face parte din seria de obiecte pe care comunismul ne-a învăţat să le punem deoparte, în sertarele putregăite ale patriei, chiar atunci cînd nu ne mai folo¬sesc, printre capete de sfoară înnodate, pungi de plastic rupte la -fund, capace de sifoane ruginite, dopuri de plastic slinoase, sate îngropate în pămînt şi oraşe miniere cu supravieţuitori pe bază de ajutor social. Pe undeva ştii că în sertarul ăla al comunismului pierdut s-ar putea găsi şi lucruri utilizabile, dar ţi-e groază să-1 deschizi, fiindcă altfel ai fi nevoit să-ţi baţi capul cu tot ce se ascunde înăuntru. Mai rău – ai fi nevoit să sortezi, să arunci şi să refoloseşti ce se poate refolosi. Aşa că mai bine închizi bine ser¬tarul, îl înţepeneşti şi-1 laşi acolo.
Dar Petrila nu înseamnă numai blocuri mizerabile, copii care scurmă în ruine, mine în paragină, şine de tren ruginite, case cu scheletul rînjit la vedere, birturi mizere, ciment crăpat şi munţi de rahat. Există şi o prăpădită de casă memorială „Ion D. Sîrbu” – unul din scriitorii români cei mai interesanţi, mai chinuiţi şi mai puţin va¬lorificaţi. Ion Desideriu Sîrbu: doctor în filosofie şi vagonetar la mină, ba chiar – din cîte se pare – co-co-co-autor al Coloanei Infinitului brâncuşiene (mai exact, în anii lui de liceu a lucrat la şlefuirea componentelor statuii, împreună cu alţi muncitori din zonă).

Există – sau a existat – şi unul dintre cele mai interesante festi¬valuri din România (in mod sigur cel mai haios – şi, concomitent, serios): „Bad Man Festival”. Aşa de nepotrivit şi de viu sună asta în contextul petrilean, încît Ion D. Sîrbu a preferat să moară, iar fes¬tivalul „Bad Man” a trăit şi el doar cinci ani – ce-i drept, foarte vii.
Cum ar fi oare să petreci o noapte acolo? Să dormi într-un apartament de bloc părăsit, pe cimentul rece, să tresari înfiorat la fiecare scîrţîit de balama ruginită, să asculţi lătratul cîinilor vagabonzi şi, cine ştie?, poate chiar să auzi dinspre birt sunetul fantomatic al manelelor şi vocile minerilor de altădată, încăieraţi într-o bătaie-fantomă care se reia deznădăjduit de vreo sută de ori şi mai bine…
(Un alt exemplu: Bakerville, un oraş fantomă din Canada, Columbia Britanică. A fost numit astfel după Billy Barker, un prospector care în 1862 a găsit aur pe locul unde ulterior a apărut şi dispărut oraşul. La vremea goanei după aur, unul din trasee trecea prin Bakerville. Oraşul a ajuns la un moment dat la o populaţie de 10.000 de locuitori – în secolul al XlX-lea! -, însă apoi a decăzut, devenind oraş fantomă de tip clasic. A fost restaurat şi din 1959 a devenit un parc istoric şi un punct de atracţie turistică.)
Despre Petrila se pot scrie lucruri; la Petrila se pot face lucruri. Se poate deschide sertarul înţepenit. Se poate împodobi oraşul fan¬tomă. Turism prin tranşeele din Bosnia. Tur prin galerii. Cenaclu literar la mina Lonea. Muzică şi filosofie la circiuma dragă şi minerilor, şi intelectualilor – doar fantome sîntem.
Şi se poate petrece (ca) la festivalul „Om Rău”. Deocamdată şi despre el se aude că ar fi murit, ca şi Gary Sîrbu. Dar dacă nici asta nu-i adevărat? Atunci poate aş dormi şi eu o noapte acolo. Are you Lonea tonight? (Radu Pavel Gheo)

*

DESPRE SINGULARITATEA ŞI, POATE, SINGURĂTATEA LUI ION BARBU
Să-1 scoatem pe Barbu din grămadă

În general, cind discutăm despre fabulosul polihistor al graficii, de fapt al imaginii multiplu exprimate, o facem situîndu-1, după mintea noastră construită aristotelic, într-o familie, căutîndu-i asemănările şi, de-abia după aceea, eventual şi deosebirile. De alt¬fel, exact aşa am procedat şi eu acum cîţiva ani, la vernisajul unei expoziţii de caricatură, grafică politică şi „textile” de la Centrul Cultural Francez din Iaşi, punîndu-1 împreună cu Mihai Stănescu, Dan Perjovski şi Mardale şi chinuindu-mă după aceea să scot la suprafaţă şi notele deosebitoare. De vreme ce pînă şi marele maestru al „ştiinţei excepţiilor”, excelentul şi singularul, el însuşi, eseist Luca Piţu, a păţit acelaşi lucru, în postfaţa la cel mai recent volum de caricatură publicat de Barbu, nu-mi mai este chiar atît de ruşine să-mi recunosc eroarea. Poate că o greşeală recunoscută este pe jumătate iertată, dar eu aş vrea să-mi fie iertată în întregime, aşa că aş vrea să vorbesc astăzi despre unicitatea lui Barbu, despre fan¬tastica sa singularitate în spaţiul nostru cultural şi nu doar în cel al artelor imaginii.
Propun, deci, să-1 scoatem pe Barbu din grămadă, oricît de redusă cantitativ ar fi aceasta şi oricît de selectă, de elitistă, şi să-1 discutăm drept ceea ce este, un fenomen singular şi, pînă la urmă, poate că şi inexplicabil în destul de leneşul nostru context cultural şi mental. Antecesorului său în purtarea numelui – dar numai în cali¬tate de pseudonim! – nu-i plăcea, pe bună dreptate, „poezia leneşă”. Lui Ion Barbu din Petrila nu-i place lenea în general, sub orice formă s-ar manifesta – ca lene a faptelor, ca lene a gîndului, ca lene artistică. Nu-i place cînd o surprinde în jurul său, dar, în primul rînd, detestă s-o surprindă în sine însuşi. Poate nici nu mi-aş fi dat seama de eroarea de perspectivă dacă nu aş fi avut şansa acestei lunguţe vacanţe cracoviene, timp în care am parcurs de mai multe ori ultimul său volum de caricatură şi mi-am pus la CD player-ul computerului, nu mai ştiu nici eu de cîte ori, discul cu „Planeta Petrila” şi „Frumosul din Petrila adormită”. Cel din urmă, „pe texte alese” din Ion D. Sîrbu.

O industrie în plină expansiune
Majoritatea românilor sint talentaţi într-un domeniu ori altul, iar o bună parte dintre ei îşi poartă talentul spre culmile genialităţii, dar, parafrazînd vorba unui uriaş poet plecat recent dintre noi, „asta nu le-a folosit la nimic”. Deosebit de cei mai mulţi dintre noi, Barbu ştie şi ce să facă din acest talent umoristic uriaş, care atinge genialitatea, Barbu ştie să-1 pună la lucru. Poate că, la început, formula „Cartoon Industries Ion Barbu” va fi părut multora doar un simpatic joc de cuvinte. Acum, a devenit limpede că ea are deplină acoperire în ceea ce face, „zi de zi şi ceas de ceas, în pro¬porţie de masă”, neverosimilul artist. La un inventar rapid şi fatal¬mente lacunar, vom vedea că omul nostru publică zilnic caricatură în „Ziua”, cîteva pe săptămînă în „Academia Caţavencu”, altele în „Dilema Veche”. Nu mai vorbesc de suplimentul lunar „Noaptea”, de producţia de ilustrate cu schepsis şi de tricouri aidoma, de nenumăratele cărţi scrise şi ilustrate ori numai ilustrate, de expoziţiile personale şi de participările numeroase la cele de grup, din ţară ori de aiurea. Nu vorbesc nici de premiile cu care i-au fost încununate creaţiile, că risc să epuizez spaţiul acestui text cu sim¬pla lor înşiruire şi, oricum, cei interesaţi le pot găsi pe site-ul artistului. Pînă şi pe prima pagină a ziarului ieşean pe care l-am inventat pe 4 iulie 2003, în colţul din dreapta sus, veghează zilnic un desen al lui Barbu. Acelaşi. Dar în fiecare zi pare altul, de parcă s-ar redesena în funcţie de felul cum arată pagina!
Produce mult Ion Barbu din Republica şi, mai nou, chiar din Planeta Petrila? Produce enorm. E o veritabilă industrie a graficii şi cari¬caturii? Fără îndoială! Dar poate că o fi un grafoman sau, mai în spiritul ocupaţiei sale predilecte, un fel de „graficoman”! Nebunia este că nu e aşa ceva! în ciuda urieşeniei producţiei sale, Ion Barbu, deşi industrial, nu e şi industrios. Niciodată o caricatură oferită publicului, un tricou, o grafică, o carte ilustrată ori o carte pur şi simplu nu coboară sub un anumit nivel (foarte înalt, nici vorbă), nu iese din „marca Barbu”, de parcă artistul ar trăi sub un veritabil blestem al calităţii. Rămîne artist chiar cînd e un ve¬ritabil industriaş, chiar cînd produce în serie – şi este cazul cari¬caturii de ziar, al cărţilor, al ilustratelor şi al tricourilor -este vorba despre un „produs de mînă”, aşa că, precum în cazul Rolls-ului de-o pildă, beneficiarul se simte în posesia unui unicat şi în, situaţia unei sărbători binemeritate, chiar cînd ştie că şi alţii pot împărţi bucuria sa.

Umoristul, ironistul, sarcasticul…
Cind eram foarte tînăr, am inventat o topografie a relaţiilor cu lumea şi, în funcţie de dominantă, chiar a spiritelor. Ironia este artisto-cratică, umorul democratic, iar sarcasmul reprezintă atitudinea spi¬ritului plebeu şi resentimentar. Ca şi cum ar fi avut acces la democraţie înaintea noastră, Ion Barbu tratează lumea în general cu bunăvoinţa – adesea şi cu bunădispoziţia – umoristului, pentru care, chiar dacă preopinentul are urechile clăpăuge, se prea poate ca şi tu să ai nasul un picuţ strîmb, iar vecinul, ceafa groasă. Trăim într-o lume plină de imperfecţiuni, împărţite, precum bunul simţ cartezian, destul de democratic cam la toată lumea şi, fapt important, acestea nu ne împiedică să respirăm cu toţii. Mai ales că toate aceste poceli şi poncife par suportabile tocmai prin democratismul repartizării lor. Umoristul nu este un meliorist, nu crede neapărat în educaţie, dar e relativ împăcat cu soarta, se simte confortabil într-o lume cu ale sale bune, rele şi bunişoare. De unde, cîteodată, mici accente incredibile de duioşie, chiar de lirism. Uneori, însă, Barbu nu poate să nu-şi amintească de originea nobilă, de calitatea sa de ales şi atunci, fără să facă mare caz de această situaţie privilegiată, va practica, desigur, virtuţile ironiei. Ironistul crede că lumea ar fi ameliorabilă – laolaltă cu ea, şi noi am fi, chiar dacă nu la modul esenţial. Ca orice nobil gata să lumineze poporul, şi Barbu crede că măcar unele din săgeţile spiritului său ager îşi vor atinge ţinta şi vor vindeca beteşugul. Se poate trăi într-o asemenea lume, ba chiar, dacă avem poftă, nimeni nu ne poate opri să rîdem şi să ne veselim. Nici să rîdem de noi înşine, la rigoare, pentru că ironia atinge cul¬mile sale incredibile atunci cînd ştie şi să se autocentreze, să se scalde, să se încununeze în autoironie. Nu ştiu dacă vecinătatea mizantropului Ion D. Sîrbu, autor pe care 1-a frecventat şi-1 frecventează obsesiv, în virtutea unei congenialităţi evidente, este cauza, dar uneori umoristul şi ironistul simt că nu se mai poate şi atunci sarcasmul izbucneşte cu o forţă de-a dreptul vulcanică. Sînt, probabil, momentele cînd prostia pare atotstăpînitoare şi nevindeca¬bilă. Nu se întîmplă asta foarte des – şi e foarte bine că lucrurile stau aşa. Excesul de sarcasm nici nu este o culme a artei. Or, Barbu este în primul rînd şi în ultimul rînd un artist. Atunci cînd îi sur¬prind sarcasmul, mă şi întreb dacă nu cumva în spatele umorului, al ironiei, al rîsului contagios, al cordialităţii exemplare, dacă nu cumva, deci, stă ascuns, în „republica” lui personală, şi un om foarte singur care, ca să nu ne sperie, se ascunde în spatele con¬duitelor enumerate mai sus. Rarele note de sarcasm în stare pură au, într-un fel, rolul cartonaşului galben de la fotbal, care îţi aduce aminte ce înseamnă să-ţi fie arătat cel roşu. Un rol de avertizare. Un fel de „de mă voi scula,” pre mulţi am să popesc şi eu!”
Tocmai în virtutea eficacităţii acestui avertisment, sarcasticul din Barbu poate sta liniştit în rezervă, lăsîndu-i pe umorist şi pe iro-nist să-şi facă treaba aşa cum ştiu ei mai bine. Iar cit de bine o ştiu, o putem vedea şi în acest admirabil diptic – „Planeta Petrila” şi „Frumosul din Petrila adormită” -, sosit în faţa ochilor noştri, cum Ion Barbu a început deja să ne înveţe, în versiuni multimedia: album, CD cu o excelentă bandă sonoră, cărţi poştale ilustrate… Dar ce ilustrate, monşerilor, dar ce ilustrate! (Liviu ANTONESEI, 26-28 decembrie 2005, în Cracovia)

Share

Lasă un răspuns